Se plimba prin parc, era o zi torida, si cauta cu infrigurare un izvor… Dar nu reusi sa gaseasca decat izvorul broastei. Si bau cu sete, bau. Dar setea lui nu se potolea, incat la un moment dat simti cum se schimba… cum se micsoreaza, nu mai poate sa se miste, sa vorbeasca, tot ce putea face era sa gandeasca. Ramasese o statuie in forma de broasca prin care trecea izvorul. Si treceau calatori pe acolo si beau apa de la el, iar el astepta. Astepta sa vina cineva sa-i potoleasca setea si sa-l transforme inapoi in om.
Si erau oameni care treceau pe langa el, care beau si-si stingeau setea, isi lasau acolo gandurile, necazurile si el le primea si le spala cu apa care-i curgea prin gura, dar setea lui nu se stingea si anii treceau, anotimpurile se schimbau, calatorii tot treceau si el ii asculta si le stingea setea, dar nimeni nu reusea sa-i capteze atentia, toti erau vazuti in alb si negru, fara niciun pic de culoare.
Statea si se gandea… Se simtea strain de corpul lui, stia ca trebuie sa fie altceva, dar ce? Ii lipsea ceva asa, ca isi punea tot timpul intrebarea: Oare el ce asteapta? Isi aminti povestea cu broscoiul care se transforma in print, poate ca asta astepta si el: sa vina o printesa si sa-l salveze…
