Era seara, eram molesit, dormeam, apoi ca prin vis am simtit o racoare ca un vant deasupra mea. Apoi fiori ca si cum mii de furnici treceau peste mine, ca un foc peste pielea mea, ca un izvor care se unduia peste simturile mele, si dinauntru si dinafara. am inceput sa tremur… si focul continua sa treaca in valuri deasupra mea… apoi o stransoare moale, dulce-acrisoara mi s-a intins pe buze si s-a strecurat usor printre ele. O briza imi veni peste fata, si simti povara usoara, o caldura binefacatoare, dintr-o data aveam inima usoara…
Cand am deschis ochii, imi zambeai… cu degetele pe buzele mele, cu parul pe pieptul meu… te-am strans in brate, si ne-am rostogolit in asternut.
18 noiembrie 2005 M-a sărutat… încă nu-mi vine să cred! am inima cât un ghem iar stomacul meu s-a blocat, simt ca nu-mi mai trebuie nimic. Am ieșit iar în oraș, împreună cu el… E atât de atent, a învățat foarte repede tot ce-mi place mie. Mi-am luat o înghețată de caramel, apoi am profitat de ultimele zile frumoase și am mers prin parc… ne-am apropiat de fântâna arteziană… era încă destul de cald sau mă îmfierbântasem din cauza simplului fapt că eram cu el… așa că apropierea de apa care sărea m-a răcorit, m-a atras într-un anumit mod, involuntar aproape m-am tras spre el, și l-am prins de braț, s-a uitat spre mine, a surâs, apoi mi-a luat fața în palme, mi-a mângâiat bărbia, s-a uitat în ochii mei și apoi și-a lipit buzele de ale mele… le-am simțit cum îmi luau tot aerul, cum mi le-a cuprins pe ale mele, parcă să mi le fure… inima mea era cât un purice… apoi i-am simțit limba în gura mea, cum îmi căuta limba… mă trec fiori și acum… Lăsă caietul la o parte și privi în sus tavanul înegrit de vreme, își aminti de buzele ei… le văzu cum coborau spre el, întredeschise, pregătite să-l soarbă, să-i ia vlaga, să-l lase inconștient, să-l poarte pe alte căi, să-l ducă spre altă lume, creșteau tot mai mari, înghițindu-l… În ultima vreme buzele, ochii, trupul ei erau tot timpul lângă el, le visa, le căuta pe tavan, scrijelea pereţii goi, cu unghiile căutând-o, dar nu era acolo… nu avea să vină… trebuia să se ducă el după ea, iar el pierdea timpul între patru pereţi, fără posibilitatea de a pleca undeva, se simţea legat de mâini şi de picioare. Trecuse cât? O lună de când n-a mai văzut-o de când nu mai avea niciun semn de la ea…
mai rezist asa… Stătea în bancă si privea foaia cu subiecte… iar literele se transformau, mai mari mai mici, se încolăceau si se roteau, ca o roată de carnaval, scria dar gândurile îi fugeau aiurea: Luni am avionul… nu mă urc în el fără ea… chiar dacă ar fi să aprind tot Villanuevo ca să fac asta.