Eram mica…premianta clasei,imi aruncam mintea in abisul cartilor,nu vroiam sa stiu ce inseamna realitatea,totul era perfect…pana cand am deschis ochii…si ce am vazut?Durere,violenta,ura si neputinta…La 9 ani parintii mi-au “daruit” un frate!De la 9 ani schimbam scutece,la 9 ani am inceput sa ma maturizez si priveam copilaria cum se indeparteaza…Am realizat ca de fapt nu mi-au daruit un frate,ci un copil.Stateam in apartamentul bunicii mele care ne “poreclise” pe toti: mama era (femeia care umbla din barbat in barbat) ca sa nu ma exprim altfel,eu eram “cea care o lua pe urmele mamei”,fratele meu era “cainele care o trezea la 4 dimineata cu plansul”…iar ea si baiatul ei (tata) erau “perfectii”.

Cu trecerea anilor am reusit sa ne mutam singuri,dar tocmai cand am crezut ca totul s-a linistit,au inceput sa apara consecintele afacerilor tatalui meu…incepusera sa vina necunoscuti la usa reclamand ca isi vor banii…Am incercat sa imi creez o lume a mea,departe de plansetele mamei,de violenta tatalui meu,de inocenta fratelui meu,dar nici orb sau surd daca ai fi nu poti sa nu il simti pe cel de langa tine.Totusi,nu am uitat singurul lucru care ma separa de realitate si ma facea sa ma ambitionez la un viitor mai bun: invatatura!Am intrat in sfarsit la un liceu bun…(sa fie oare bun pentru ca este liceul pe care l-a facut D-l Basescu? ) )Lume noua,activitati noi,viata noua…dar nu si acasa…Si totusi…atata chin degeaba?Acum nu mai am nimic din ce a fost nou…doar o viata mai buna departe de romania…Am trecut peste toate si am o familie fericita,dar totusi…unde e copilaria? Poate ca va ganditi…”Nu ai copilarit pana la 9 ani?” sau “Acum ati trecut peste probleme si sunteti fericiti,ce mai cauti in trecut?”

Niciodata nu am vrut sa incetez sa fiu un copil…si imi e greu sa vad in ziua de azi cum o fetita de 9 anisori isi ia sutien cu 2 straturi de burete sa ii atraga atentia unui baiat,sau cum isi face poze punand in evidenta corpul (care nu poate exprima altceva decat puritate) pentru a face contul de hi5 mai interesant….

Unde e copilaria pe care unii o cauta in zadar?!

I was wondering…..are they out of their mind? Hai sa vedem…stai 2 secunde si gandeste-te la intrebarea asta….” lucrurile au scapat de sub control in tara asta?”Let´s see….femeie singura,20 de ani,salariu de c***t pe care il castiga fiind secretara care sterge praful,plateste chirie,intretinere,mai mananca din cand in cand,incearca sa isi calce pe portofel sa mai iasa din casa cu o umila speranta de a intalni pe cineva sa se dea drept jumatatea ei,care sa ii tina de urat,sa ii umple un sfert din asa numita “inima”,si care la jumatea lunii sa zica…oare mai am 2 mii de lei in casa sa imi ajunga de un pachet de tigari? Suna bine?Oare chiar nu mai poti sa traiesti fara sa te gandesti daca banii pe care ii mai ai iti ajung pana la urmatorul salariu? E trist sa vezi cum multe tinere care sunt la facultate ajung la un moment dat sa isi puna locul de munca pe primul plan…copil ai fost,copil esti,copil vei fi mereu…

Go,run and look for a better life….

El nu mai e el…Mi-am dat seama…Cum sa nu imi dau seama cand e ca o carte deschisa?Am privit-o de atat de multe ori,i-am tocit literele,am citit-o printre randuri,am citit prefata,cuprinsul…cum sa nu imi dau seama?
Oare el nu mai e el?Oare eu nu mai sunt eu?Nu…nu are cum…eu sunt eu,eu am fost,eu voi fi…la fel.Stiu ca el e de vina…eu nu am facut nimic,decat am iubit ce mi s-a dat…Oare sa fie greseala mea?Oare el nu mai e el?…Oare am surzit eu sau cuvintele lui sunt mai amare?Aud soptind un “te iubesc”amar,fals,nu mai e cel de altadata…imi strapunge inima cu mii de ace…Imi vine sa urlu,sa tip,sa strig,sa plang,sa fug…dar nu pot…o sa ador si durerea…este a lui…
Am mai ramas doar eu cu timpul…Saracul…se chinuie zadarnic sa imi vindece ranile,sa ma ridice,sa imi sufle viitorul…eu iubesc doar trecutul…
Il conosc…o citesc in ochi…Ei imi vorbesc…Stii… am vazut ochii aia in zori de zi si in miez de noapte, in lumina orasului, a soarelui si a lunii, printre frunzele copacilor si printre picaturile de ploaie. I-am vazut in zorii zilei si in miez de noapte. In zi de sarbatoare si in zilele obisnuite care, impreuna, deveneau magice. I-am vazut cand erau tristi si cand erau fericiti. Cand ma iubeau si cand ma urau. La mare si acasa. La rasarit si la apus. In frig si in cald. In intuneric si in lumina. Am adormit cu ei si m-am trezit alaturi de ei. M-au privit razand si plangand. M-au certat cand eram o fetita rasfatata si m-au iubit cand l-am pretuit. Mi-au fost alaturi zi de zi. Pentru ei am infruntat lumea. M-am indepartat de prieteni. I-am vazut pe uscat si in apa. Treaza si beata… beata de fericirea pe care mi-o aduceau. Cand era nervos si cand era calm. Cand ma strangea in brate si cand se indeparta cu regret asteptand emnotionat urmatoarea zi in care ne vom intalni. I-am vazut cand m-au cautat rataciti. Le-am vazut ratacirea de la sute de kilometri si nu mi-a trebuit mai mult de o secunda sa imi dau seama cum il pierd.I-am vazut cand plangeam in bratele lui. I-am vazut si regretul pentru noi… candva.

Cati dintre voi se simt asa?Cati dintre voi nu se simt ca un nebun pe o tabla de sah dirijat de altcineva?Obligat sa faca mutarea care i se impune?Eu cred ca fiecare dintre noi ajunge intr-un moment al vietii in care se simte ca o marioneta pusa sa joace dupa regulile altora…dar cine sunt dirijorii?

 Spuneti-mi…cati dintre voi ies dimineata pe balcon si se bucura de faptul ca soarele isi arunca razele asupra voastra,aspra gandurilor voastre?Cred ca sunt foarte putini care fac asta…care se bucura de mirosul copacilor infloriti…poate ca va ganditi ca aberez…ca spun tampenii…dar va spun ca lucrurile astea marunte nu le simtiti…din cauza ca de fiecare data voi vreti mult mai mult…

Multi dintre noi se gandesc oare cum sa faca sa isi cumpere o masina,un apartament,o vila,cum sa inmulteasca banii…Sunt incuiati la minte…parerea mea e ca daca nu stii sa apreciezi lucrurile marunte,cum ai putea ajunge sa ai ceva asa de semnificativ?De ce va lasati mintea condusa de altii?De parerile altora?De ce nu faceti mutarile dorite de voi pe tabla?

Cateodata ma vad obligata sa fac ceva ceea ce eu stiu ca nu vreau sau ca nu pot…si de fiecare data termin facand acel lucru…poate ca nu am vointa necesara,sau curajul necesar de a face ceva iesit din comun,sa incalc o regula…nu ma refer la deciziile de care depinde viata,ma refer la lucrurile marunte…

Incercati sa fiti regele sau regina…si nu nebunul!